Nefirescul devenit firesc -

(surprins de teolog Mirela Sova)
O altă durere a lumii
Am citit undeva că s-au avortat atâţia copii, în România, în lume, în ultimii ani, încât se poate spune că a mai trecut un război peste omenire…
Sala de aşteptare a unui cabinet ginecologic, particular. Conversaţie – reală, prea reală – între două femei, una foarte tânără, alta aflată spre bătrâneţe. Nu sunt rude directe încă, dar au venit împreună, pentru avort – cea tânără; pentru „susţinere”, cea în vârstă.
- Dragă, trebuie să intri, nu-ţi fie frică, şi eu am făcut atâtea (avorturi…) la rândul meu. La primul e mai greu, apoi… te obişnuieşti.
- Dar, nu vă supăraţi, tocmai că e primul! Ar fi primul meu copil. Totuşi, nu vreau!
- Gândeşte-te bine, nu vreau să te forţez, încă nu eşti cununată cu băiatul meu… Ce să faceţi voi acum cu un copil? Şi tu eşti atât de tânără…
- Dar el (băiatul doamnei în vârstă) mă iubeşte şi ar trebui să-i spunem de copil, cred că l-ar vrea! îngaimă tânăra. (E ca la douăzeci de ani, îmbrăcată în „uniforma” modernă: blugi, bluză strâmtă… E tristă, dezorientată, speriată.)
- Ce să-i mai spui tu?! Nu crezi că i-am spus eu? Băiatul meu ştie! Dar n-a vrut să vorbească şi cu tine despre asta, să nu te influenţeze. El nu l-ar vrea. M-a lăsat pe mine să-ţi spun… (Mama „iubitului” are o privire impenetrabilă, e hotărâtă până în măduva oaselor să nu cedeze. Simte că nu mai are mult şi… victima e capturată în ghearele păcatului, pe care ea personal nu îl consideră păcat.)
- Cum, el nu îl vrea? (Fata începe să plângă. Se simte trădată de iubit, nu poate crede că mama lui spune doar o minciună. Şi poate nici nu era minciună…).
- Hai, gata, gata. O să te obişnuieşti. O să faceţi şi un copil, dar nu acum, ci după nuntă. Că v-ajunge unul! Ia gândeşte-te şi la serviciul tău. Păi ce-ar spune patronul dacă ar afla că eşti gravidă?! Vai, te-ar da afară imediat! Nu, nu-i bine aşa…
- Dar îmi iau concediu, apoi mă reîntorc… Nu asta e problema…, spune fata, cu privirile în pământ. Problema e să-l vrea el (iubitul). Mai bine îl sun acum.
Intervine doctoriţa ginecolog, care le cheamă în cabinet pe cele două. Le-a venit rândul.
- Ştiţi, numai puţin vă rog, îi e frică… fetei, zâmbeşte galben doamna cu pricina, mama „iubitului”.
Iarăşi presiuni în sala de aşteptare, iarăşi lacrimi. Fata intră în cabinet, i se face o injecţie cu rol anestezic. Apoi iese, dă să plece. Doamna „binevoitoare” o ţine… Până la urmă, o convinge. Cortina cade. Peste încă un suflet lipsit de dreptul la viaţă, de Botez, de cele ce urmau a-i fi dăruite de Creator.
Problema, până la urmă, e ca mamele să-şi dorească naşterea propriilor copii, dincolo de circumstanţe.
Doamne, ocroteşte pruncii în pântecele mamelor lor, dă putere acestor mame să lupte până la capăt cu prejudecăţile şi obişnuinţele lor sau ale altora, şi să le dea naştere!
De aceeasi autoare puteti citi astazi: Profetul Zaharia, dand click aici.
Stiri Lacasuri Ortodoxe 8 iunie (ciresar) 2008

Despre frumusetea uitata a vietii

Daca ma gandesc bine, reprosul esential pe care il am de facut tarii si vremurilor este ca ma impiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din cand in cand, imi dau seama ca traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop.
Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand “situatiunea”: gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada.
Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta.
Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare.
Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu! mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta.
Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.

http://www.cafeneaua.com/nodes/show/2065/despre-frumusetea-uitata-a-vietii-andrei-plesu-opinii-jurnalul-n/1

Nefirescul devenit firesc – (surprins de teolog Mirela Sova)

Respect şi bucurie
„Tot cel înţelegător cunoaşte înţelepciunea şi cel care a aflat-o va da mărturie.” (Isus Sirah 18, 28 )
Har Domnului că, deşi s-au împuţinat în zilele noastre cei în vârstă şi înţelepţiţi (alt lucru nefiresc…), pe faţa cărora credinţa a sculptat blândeţe şi iscusinţă – mai sunt printre noi câţiva, ne mai dau sfat, ne mai luminează!
Aşadar, cu bucurie vă aduc înainte imaginea unei bătrâne cu privire scânteietoare, Alexandrina pe nume, sărman îmbrăcată, dar de părul alb încununată, cu care m-am împrietenit prin frecventarea aceleiaşi biserici, în duminici şi sărbători.
Ea are locuşorul ei, la intrarea în biserică, de unde participă la slujbă. La început, n-am observat-o. În haine cernite, cu capul uşor plecat, ţine mereu în mână frunze de mentă. Atunci când am intrat în vorbă cu dumneaei, sub impulsul de a-i spune „sărut-mâna, bunico”, mi-a dat frunzele de mentă, „ca să te bucuri de miros!”. Gestul atât de neaşteptat, m-a mişcat. E săracă, dar dornică de a împărtăşi puţinul ei.
Treptat, am stat mai mult de vorbă cu dumneaei, – era puţin mirată de deschiderea mea, aşa că i-am spus că seamănă cu bunica, lucru în parte adevărat; dar era mai mult decât atât… I-am aflat greutăţile, necazurile… destule…, mi-a destăinuit bucuriile ei… „Cea mai mare alinare o am la slujba Domnului, mi-a spus, şi nici nu îndrăznesc să privesc spre sfântul altar, că mare taină este acolo… Aşa îi sfătuiesc mereu pe fiii şi nepoţii mei, să mai lase cele lumeşti şi să-şi amintească de Domnul, după cum i-am învăţat de când erau mici. Dar mulţi dintre ei au uitat învăţătura mea. De aceea cu lacrimi mă rog pentru ei, să se întoarcă…” „Ca unei nepoate, îţi spun şi ţie: să nu crezi că e suficient să vii la biserică. Trebuie să fii aici ca şi în faţa Domnului şi a milioanelor de îngeri, e sfinţenie mare! Cu toată atenţia, aşa să fii!” Cuvinte rostite cu înfierbântare blândă, care merg la inimă…
Am simţit şi eu nevoia unui gest care să exprime respectul meu faţă de vârsta, înţelepciunea şi prospeţimea credinţei dumneaei. I-am dăruit o icoană, pe care aflasem că şi-o doreşte. S-a bucurat ca un copil şi mi-a spus: „De fiecare dată când mă voi închina în faţa ei, te voi pomeni cu tot neamul tău…!” M-am gândit atunci: cine face, de fapt, milostenie aici? Mare bucurie mi-a pricinuit şi, aşa, mare „dobândă” am câştigat!
„Mai departe, fraţilor, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul.” (Filipeni 4, 8 )

De aceeasi autoare puteti citi astazi: Profetul Zaharia, dand click aici.

Stiri Lacasuri Ortodoxe 7 iunie (ciresar) 2008